Ea a luat pastila. Era pastila uitarii. Nu a vrut sa aiba memoria goala, alba, ca o casa parasita. Erau multe amintiri care nu o lasau sa doarma, dar nu a vrut sa scape de ele. Ele ii aminteau de ce a ajuns aici. Mintea si a creat o lume paralela, nu mai stia ce e adevarat si ce e imaginatie. Oare tot ce a trait pana acum a fost real? Oare toti oameniii pe care ii stie sunt adevarati? Oare mainile ei sunt chiar ale ei? Cine este? Ce este corpul acesta care se misca uneori fara voia ei si o duce pe cai atat de intunecate si vicioase? De ce il chinuie atat daca tot este al ei? De ce isi pune atatea intrebari prostesti? Mai bine ia pastila si uita de tot. De tot ce a fost vreodata.
Isi da seama ca e tot ce a daruit vreodata. Nimic mai mult. Si cate putea sa dea..si nu a dat. Sta pe scaunul din cabinet. Acelasi scaun alb care miroase a medicamente. Oare cu cate minti s-a mai jucat asa?
Nu e decat imaginata ei bolnava si nehotarata. Ea este chiar la colt si asteapta autobuzul. Scaunul se face negru. A inghitit pastila. Totul este alb acum. Scaunul dispare. Totul dispare.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu