Martorul

M-am trezit la fel ca intotdeauna, cu un gust amar si transpirat. Am visat –o pe Olivia, cu toate nebuniile ei si cu placearea istovitoare de a se juca cu focul. Dar nu pot si poate ca nici nu vreau sa o uit. Nu am cum sa o uit. In fine..
Am mancat ce am gasit in frigiderul acela putin cam gol, dar oricum ma duc la pranz in pauza de masa si ii mananc si portia Alinei, care , e atat de slaba incat orice ar manca cred ca vomita. Dupa ce am mancat, am plecat in statie sa iau autobuzul. Acolo am inceput sa realizez ce se intampla si da, cred ca e adevarat ca indragostitii sunt pietonii aerului.
Stau pe strada, in fata sutelor de lumini si ma intreb daca viata mea s- a terminat sau are vreo continuare. Asa mi-a fost scris sau lumea se pregateste sa se sfarseasca pentru mine ? Mi- am dat seama ca nu stiu cum sa- mi petrec zilele fiind constient de faptul ca pot sa mi le petrec exact asa cum imi doresc. Vad toti oamenii, in toate fotografiile lor, in toate ipostazele , ridicoli, seriosi, frumosi,, dar nu le stiu numele, am uitat si de ce sunt aici. totul este atat de simplu, incat devine de neinteles.
M-am intalnit intamplator cu Cristina, care e ingrozitor de lucida, e genul de persoana fara pic de magie in ea. Pentru ea, faptul ca Olivia a disparut ca si cand nu a fost niciodata, este doar un curs al evenimentelor, o viata traita corect. E mai mare cu doi ani decat mine, dar diferenta dintre noi este de o suta de ani. Nu cred ca stie sa spuna te iubesc. Sigur nu stie sa spuna te iubesc, oricum nu asa cum zicea Olivia. Ne- am despartit repede, avea treaba. Mai bine. Si eu am avut treaba. Sa intreb fiecare pieton, fiecare fiinta sau ganganie de ce Olivia a plecat asa si de ce pielea ei mirosea in halul ala de frumos. De ce si- a pus manusi albe, mi-a scris pe spate cu buze , mi- a tatuat pielea cu dragostea ei si acum a disparut. Intotdeauna am adorat sunetul articulatiilor ei.
Poate intr- o zi o sa o uit, sigur, doar daca nu o sa mai simt, nu o sa mai miros, nu o sa mai vad, pentru ca parul ei e in orice, iar mirosul ei il simt de o mie de ori pe zi. Imi amintesc perfect primele si ultimele cuvinte rostite de ea, dar si tot ce a fost intre. “ Nu stiu prea multe despre viata ta, dar hai sa sarim !” adora pur si simplu sa se joace cu focul, cu inimile, cu pielea , cu cerul si cu soarele. Imaginati- va o picatura de roua dimineata, asa arata ea, asa stralucea ea. Si daca te apropii de pielea mea, e destul ,o sa vezi urme din acea stralucire continua care nu-mi da pace.
Am fost si voi ramane martorul ei. Cuvintele ei imi rasuna in minte ca notele unui pian perfect acordat. Azi noapte am vrut sa vorbesc cu ea, i- am cerut o explicatie, dar nu a facut altceva decat sa rasuceasca cutitul in rana. Pentru ultima oara.