-Uite-te in ochii mei ! spune ea aproape tremurand.
rece, sentimente, soapte, petale, spini.
Mai bine nu, nu mai vreau sa imi caut cuvintele in geanta. Nu mai pleca capul ! Mai bine plec !

Minciuna

Este oare adevarat ca suntem condamnati la o dualitate cinica si dezgustatoare in care singurul aliat e propria minciuna ? Propria minciune pe care nici macar nu ne-o asumam si mintim pe toata lumea. Oameni care spun te iubesc, dar de fapt ei se gandesc la cealalta parte a telefonului, o minciune in care se complac si nu fac decat sa atinga mediocritatea crengilor cazute in bataia vantului. Ma uit la fiecare si parca vad povestea duala, partea inflorita, o minciuna imbracata frumos, o moarte lenta pana la absurditate totala. Un lucru impresionant, care nu tine de inima ta, ci de realul imaginatiei. Persoanele toate se transfroma in minciuni frumoase din punct de vedere arhitectural.

Ai lua fiecare bucatica din mine si ai reconstrui tot ce vantul a modelat ? Spunandu mi ca nu sunt mai putin decat vezi prin ochi de geam si sticla. Sa ma ridici in proprii mei ochi si apoi sa imi arati ca tu ai dreptate. Sa ma salvezi in fiecare mod in care un om poate fi salvat. Sa ma visezi pantera cu ochii deschisi mereu si nu fluture care pleaca repede. Sa ma vezi un cantec si sa mi spui versuri nesfarsite. Sa nu razi ca nu stiu sa astept, ca sunt stangace si prea vorbareata uneori. Sa mi deschizi fiecare lacat cu lacrimi. Sa faci din muguri flori, din flori buze si din buze povesti. Sa greseti frumos, sa te iert .
Sa ne asumam un risc. Poate prea repede, prea grabit, fara pamant solid sau apa sigura.