Intr-o scanare a vointei de putere vom vedeam toate ideile imprastiate in bucatele mici si dese. Cand plangem, acestea se departeaza unele de altele si se pierd, facandu-ne sa plangem si mai tare. Cand radem, ele se regasesc. Ce sa inteleg? ca rasul e antitdutul rupturii dintre cer si pamant? dar plansul de fericire?lacrimile acelea fericite, dulci? Cine plange de fericire? Iubirea prin natura ei.

Curajul se dovedeste uneori a fi o lasitate. Lasitatea curaj, iar valorile noastre se schimba.

Sa demonstram ca putem, cred ca asta vrem toti.  Ce putem? sa fim mai buni. Sa crestem. In ochii propriului suflet, nu in ochii societatii care ne privesc cu atat de mult sarcasm. Vrem sa rupem acel zid, acel sarcasm nenorocit. Care, pe mine, ma scarbeste.

Cateodata nu traim decat niste senzatii eterice ale timpului in care vidul isi surade lui insusi si ne face in ciuda cu fiecare secunda pe care ne-o ia de sub nas. Dar poate ca sensibilitatea fata de timp pleaca din incapacitatea de a trai in prezent. Si tind sa cred ca asa e. Nu mai traiesti acum, aici, traiesti paralel cu timpul si degeaba vrei sa te pui in fata lui, sa il opresti, este ca perfectiunea, nu poate fi atins si nici intrecut.  Scufundarea nedefinita in timp, esenta lui, aceste lucruri sunt de obtinut si invatat in aceasta viata. Nu trebuie insa sa ne confundam cu acesta, sa ne transformam in nisip care curge si atat. Care respira si atat. Lumea nu este un '' nicaieri'' universal, nu vreau sa cred asa ceva.