Capul martianului era plin de pietre goale. Da, pietre goale, fara esenta, valoare. Dar o vocea ii soptea: "Te sustin! Te sustin!" Asa ca martianul se lasa dus de val, de valul ne negura pe care il credea realitate, dar undeva stia ca intr-o zi se va schimba, va trebui sa se schimbe. Martianul se indentifica cu majoritatea oamenilor de pe strada, de prin blocuri, de sub blocuri, de dupa ele. Oameni care ieseau ziua sau seara, depinde de adancimea faptelor lor.  A observat ca unii nu aveau curajul sa isi arate fata luminii, iar altii se predau intunericului, marind agonia care oricum nu avea sa se sfarseasca dupa sosirea judecatii. Despre unii auzea la cutia pe care se derulau imagini prea perverse uneori. Era martianul venit "in recunoastere", venit sa evalueze mersul lucrurilor pe planeta tuturor posibilitatilor. El completa mereu, dar cu cat scria mai mult, cu atat degetele lui verzi se "spalau" si deveneau ca acelora din blocuri. A inceput sa priveasca din ce in ce mai mult la cutia mare si placea. Intr-o seara a ramas in bloc, a fost fascinat de varietatea de tabieturi si de tristeatea apasatoare,  injuraturile din miez de cina si sfaturile pe care si le acordau "prietenii" intre ei. 

   Dar martianul nu s-a lasat si cautat. A cautat ceva cu care sa umple rubrica "lucruri bune" si a gasit! Le-a gasit in dorintele oamenilor, in gandurile lor ascunse, in locuri frumoase si in inimi curate. Erau doua realitati opuse, dar existau amandoua. A plecat acasa la el linistit si si-a spus: "mai e speranta!"