Imi simt fragilitatea prin tot ce ma inconjoara. A, ma simt mandra de aceasta fragilitate! Intr-o lume in care fiarele au inlocuit oamenii, iar violenta a inlocuit mangaierea, sunt mandra sa-mi pastrez o fragilitate parca prea dureroasa uneori. Da, ma, da! Sunt fragila si cersetorii vad asta, incercand sa se catere pe aceasta fragilitate si apoi sa o inghita. Sunt fragila, iar florile simt si nu ma zgarie, Sunt fragila si unii oameni imi zambesc. Sunt fragila de la atata putere. Ei imi spun : "Nu e bine sa fii asa! Fiarele o sa te inghita cu totul! Reuseste cine da in cap! Da in cap!" Iar eu le spun: "Vreaui sa raman ca o invingatoare dupa ce toate fiarele o sa se manance intre ele, sa o ajut pe fiara care ii mananca pe toti si sa ma imprietenesc cu ea, sa o ucid cu bunatate"

Despre curaj

Daca ar trebui definit, curajul s-ar rezuma prin dorinta de a evolua in fiecare zi si de a admite aceasta nevoie. In primul rand, a fi curajos nu trebuie sa fie un paravan pentru o nebunie care nu ai poate fi tinuta sub control. Adrenalina ofera intentia, dar curajul vine din interior. Un om curajos lupta pentru a se putea numi astfel. Nu este vorba despre a ajunge in varful celui mai inalt munte, ci despre a-l descoperi, a invata despre el si poate a ajunge acolo sus. Curajul nu este un scop, este o calitate de baza care il face pe individ sa lupte pentru cauza lui cand nimeni nu i se alatura la inceput.
 A dansa pe vulcani nu e neaparat o dovada de curaj, dar a dansa cu ei, este! Dar totodata, cei curajosi vorbesc foarte putin despre curaj.

Nu ne putem infatisa ca vedere sau auz, pentru ca noi nu suntem nici vedere, nici auz. Suntem tanjire a tuturor organelor omului, pana la a imbratisa cu coastele si a ne da ultimul murmur in acest univers paralel uneori.
E ca muzica sferelor, pe care o aud doar ingerii.

Capul martianului era plin de pietre goale. Da, pietre goale, fara esenta, valoare. Dar o vocea ii soptea: "Te sustin! Te sustin!" Asa ca martianul se lasa dus de val, de valul ne negura pe care il credea realitate, dar undeva stia ca intr-o zi se va schimba, va trebui sa se schimbe. Martianul se indentifica cu majoritatea oamenilor de pe strada, de prin blocuri, de sub blocuri, de dupa ele. Oameni care ieseau ziua sau seara, depinde de adancimea faptelor lor.  A observat ca unii nu aveau curajul sa isi arate fata luminii, iar altii se predau intunericului, marind agonia care oricum nu avea sa se sfarseasca dupa sosirea judecatii. Despre unii auzea la cutia pe care se derulau imagini prea perverse uneori. Era martianul venit "in recunoastere", venit sa evalueze mersul lucrurilor pe planeta tuturor posibilitatilor. El completa mereu, dar cu cat scria mai mult, cu atat degetele lui verzi se "spalau" si deveneau ca acelora din blocuri. A inceput sa priveasca din ce in ce mai mult la cutia mare si placea. Intr-o seara a ramas in bloc, a fost fascinat de varietatea de tabieturi si de tristeatea apasatoare,  injuraturile din miez de cina si sfaturile pe care si le acordau "prietenii" intre ei. 

   Dar martianul nu s-a lasat si cautat. A cautat ceva cu care sa umple rubrica "lucruri bune" si a gasit! Le-a gasit in dorintele oamenilor, in gandurile lor ascunse, in locuri frumoase si in inimi curate. Erau doua realitati opuse, dar existau amandoua. A plecat acasa la el linistit si si-a spus: "mai e speranta!" 

Frigul

Frigul, mirosul acela care iti aminteste de batalii castigate, zambete inghetate si dorinte condensate de un sarut si dorul de inca unul. Mirosul curatului care iti inunda corpul si a acelui moment de fericire deplina din care te hranesti si pe care speri sa-l retraiesti sub alte forme, in alte locuri, imbratisand si sarutand.
   Sa incalzesti frigul cu aburi de dorinta si de stele..

Este oare o noua forma de indoctrinare a atinge supremul din supreme aparente? Putem pretinde ca oceanul de sentimente nu mai inseaana nimic, dar stim cu totii ca asta nu e decat o minciuna. Nimeni nu vrea un cer care nu acopera pe niciunul, caci el s-a ratacit cu oameni cu tot. Natura nu infloreste pe cadavre care stau pe minciunile altor cadavre.
Cu toate astea,  recunostinta e o virtute pe care sunt bucuroasa sa o simt. Imaginea dezolanta devine dintr-odata mai blanda, prin oameni care simt universul ca pe o casa si nu incearca sa il excluda.  Oameni care spera si respira prin culori ale iubirii si pemtru care un zambet inseamna milioane de particule de lumina.  Oameni care sunt muze pentru flori.
Visul absolutului inca e in picioare, lupta pentru bunastare continua. Dar  este aceasta bunastare inteleasa?

Intr-o scanare a vointei de putere vom vedeam toate ideile imprastiate in bucatele mici si dese. Cand plangem, acestea se departeaza unele de altele si se pierd, facandu-ne sa plangem si mai tare. Cand radem, ele se regasesc. Ce sa inteleg? ca rasul e antitdutul rupturii dintre cer si pamant? dar plansul de fericire?lacrimile acelea fericite, dulci? Cine plange de fericire? Iubirea prin natura ei.

Curajul se dovedeste uneori a fi o lasitate. Lasitatea curaj, iar valorile noastre se schimba.

Sa demonstram ca putem, cred ca asta vrem toti.  Ce putem? sa fim mai buni. Sa crestem. In ochii propriului suflet, nu in ochii societatii care ne privesc cu atat de mult sarcasm. Vrem sa rupem acel zid, acel sarcasm nenorocit. Care, pe mine, ma scarbeste.