Stii, increderea, credinta..stiu s ate pacaleasca. Apar cand te astepti mai putin si iti pun un zambet pe fata. Deodata simti ca te poti ierta, poti sa incepi sa ridici caramizile care au cazut atunci cand te-ai intors pe dos. Acum ai puterea sa le iei si sa incepi sa le pui la loc, de data asta cu sensibilitate, cu grija, cu iubire. Le pui la loc si stii sigur ca acolo raman. E greu la prima, la fel de greu la a doua, apoi incepe sa fie placut si te inunda iubirea. Iti dai seama ca meriti o a doua sansa, meriti sa ti-o oferi si sa faci pace cu tine. Sa te imbratisezi si sa-i imbratisezi pe ceilalti. Sa iti stergi lacrimile si sa zambesti. Sa iti dai seama ca ai fost tinut in brate pana si atunci cand te simteai mult prea la pamant. E timpul sa respiri mai linistit, sa incepi sa te bucuri de orice lucru marunt. Sa iubesti curat. Sa risti din nou, de data asta fara sa se clatine zidul.
Primeste si ofera iubire.

Stii, am alergat cand trebuia sa merg si am mers cand trebuia sa alerg..si nu mi-am dat seama. Avem mintea adanc ingropata in ocean, nu stim in ce parte sa mergem, dar speram sa inghetam timpul, sa ne ierte, sa ne astepte cat timp suntem pierduti ca apoi sa isi reia cursul normal fara ca noi sa fim afectati de ce a fost, ce am facut si ce nu am facut. Sa tragem o linie si sa eliminam ce pe viitor o sa fie o povara in amintirea si in oasele noastre.
Sa te gasesc pe tine care reusesti sa intri in capul meu chiar si atunci cand nu esti langa tine. Sa incerc sa ma ascund si sa nu pot. Dar asta se intampla doar in filme. eroii din filme isi dau seama de a doua sansa, pentru ca asa scrie in scenariu, dar in viata reala ce s eintampla cand o lasi sa treaca pe langa tine?cum o faci sa se intoarca? Inca incerc sa deslusesc acest mister si simt cum deschid alte usi pline de intuneric.

Cineva spunea ca ne lovim cu un ciocan in cap, ca apoi sa ne simtitm bine cand ne oprim. Oare asa e? Poate ca suntem cei mai mari inamici ai nostri. Asteptam ca lucrurile sa se schimbe, sa vina cineva si sa le puna in ordine pentru noi ca si cand noi suntem niste tampiti. Acceptam ipocrizia cu gratie si cadeam intr-un cinism perpetuu. Recunoastem minciuna pentru ca si noi mintim si mintim mult. Dam vina pe timp, pe vreme, pe situatie, ceilalti. Dar ce se intampla cand nu mai e nimeni pe care sa dam vina? Sau, imi cer scuze, mereu o sa fie cineva, ceva care a cauzat acel ceva care ne-a impins pe noi intr-o situiatie asemanatoare.