Cineva spunea ca ne lovim cu un ciocan in cap, ca apoi sa ne simtitm bine cand ne oprim. Oare asa e? Poate ca suntem cei mai mari inamici ai nostri. Asteptam ca lucrurile sa se schimbe, sa vina cineva si sa le puna in ordine pentru noi ca si cand noi suntem niste tampiti. Acceptam ipocrizia cu gratie si cadeam intr-un cinism perpetuu. Recunoastem minciuna pentru ca si noi mintim si mintim mult. Dam vina pe timp, pe vreme, pe situatie, ceilalti. Dar ce se intampla cand nu mai e nimeni pe care sa dam vina? Sau, imi cer scuze, mereu o sa fie cineva, ceva care a cauzat acel ceva care ne-a impins pe noi intr-o situiatie asemanatoare.