M-am intins pe pat si ma gandesc la mainile mele care uneori sunt legate parca cu o sofara imaginara care ma doare atat de tare. Si nu pot sa le misc, nu pot sa schimb ceva. Acum sunt in miscare, apoi sunt intr-un colt, cu aparenele unui labirint greu de descifrat. Incerc sa pun piesele cap la cap, sa aduc ceva bun si las ceva bun in urma mea. Cand lumea era un balon si lacrimile nu erau decat dulci-sarate , orice raza de soare era frumoasa. Visele se transforma in viziuni. Stelele vin tot mai aproape si nu vreau, vreau sa ramana acolo unde sunt, vreau eu sa urc atat de mult incat sa le ating si sa imi imbratisez singura steaua.
In aceasta incertitudine, toate sentimentele se evapora si frica pune stapanire pe aceste maini care devin si mai neindemanatice decat au fost pana acum. Cateodata e o liniste buna, alteori vreu sa tip si sa alerg pe o carare desculta, dar nu o vad clar decat atunci cand inchid ochii si ma arde soarele pe spate, in timp ce buzele mi se usuca, pielea este bronzata si rochia nu este decat un tricou mare. Sar in apa si nimic nu ma opreste, risc si rad.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu